“Noi ne ducem; e rândul vostru să trăiţi. Cu buruienile astea uscate, noi am crescut şi ne-am făcut datoria; acu veniţi voi. Să fiţi sănătoşi!…Uite pământul ăsta: m-a făcut să asud; am muncit toată viaţa pentru el, de cele mai multe ori fără să mă răsplătească; m-am supărat şi l-am blestemat, — dar nu m-aş duce de pe el pentru nimic în lume. Nădăjduiesc că tot aşa o să faci şi tu şi că n-o să mai pleci. Aci suntem născuţi şi eu şi maică-ta şi părinţii noştri şi părinţii părinţilor noştri…”

29.08.2010

O zi din copilăria mea la Șerbești


Este ora 6 dimineața. Soarele a răsărit de ceva vreme și razele lui îmbrățișează satul Șerbești. Pe drum se aud trecând primele căruțe care îi duc pe săteni la locul unde vor munci până la lăsatul serii. Din căruță un sătean îi salută pe bunici şi îi intreabă unde vor merge azi la treabă.

- Mă duc “la Băncilă” (așa i se spunea terenului aflat lângă livada de pruni care se întinde de la uscătorie și până la drumul din vale) că mai am oleacă de prășit.

Bunica aproape a terminat de pus in sacoșe mâcarea ,a hrănit animalele și a pregătit mâncarea pe care va trebui sa le-o dau eu la ora 12.
Nu trece mult timp si o aud bătând la fereastră și spunându-mi:

- Hai măi D., trezeşte-te că este soarele este la amiaza şi noi trebuie să plecăm.

Nu mă las așteptat prea mult iar după ce s-au asigurat că am înțeles ce am de făcut, pornesc grăbiți spre deal. Au mult de mers pe jos. Vor trece pe lângă ”Budui”, pe lângă fântâna ”La Ursu” și vor escalada priporul lui ”Hreșcu”. De aici nu mai este mult de mers și partea cea mai grea a trecut. Drumul ce urmează coboară spre vale.

După ce mă asiguram că bunicii au plecat, mă băgam iar la somn. Știam că mai pot dormi vreo 2-3 ore înainte ca animăluțele din curte sa facă gălăgie, semn că vor mâncare.

Îmi făceam îndatoririle așa cum mi se spusese și după ce hrăneam animalele, mâncam în grabă ce îmi lăsa bunica sau ce găseam prin casa și fugeam repede la joaca.

În fața casei lui A. era un morman de pietriș din care am selectat câteva pietre cu forme mai deosebite, acestea fiind mașinuțele noastre.

Construiam tot felul de drumuri prin acea grămadă de pietriș pe unde purtam ”mașinuțele bolovan”. Uneori mai găseam câte o piatra cu ”picături de aur” cum le numeam noi și o ascundeam repede în buzunar în speranța că mai târziu voi extrage acele picături aurii și o sa mă îmbogățesc.
Ne jucam așa, acolo, până seara când mă întorceam acasă să-i aștept pe bunici.

Puțin înainte de lăsatul serii aceştia soseau acasă frânţi de oboseală. Mâncau ceva în grabă și apoi începeau pregătirile pentru o noua zi de muncă. E vremea de prăşit la păpuşoi şi bunicul se apuca de bătut sapele pe un proiectil gol de prin al II-lea razboi mondial, înfipt intr-un par langă gard. Îşi trage un scăunel din lemn, tabacit de trei generaţii dar încă folositor şi începe să ciocăneasca sapele pe marginea metalică. Când e sigur că sunt bine ascuţite, le mai dă un finisaj cu pila ca să aibă spor la buruieni.

Se făcea aproape miezul nopții când bunica termina mâncarea pentru ziua următoare și treburile prin gospodărie. Intra încet în camera in care eu și bunicul dormeam de ceva vreme, se așeza ușor în pat lângă noi și se așternea liniștea peste câteva ore de odihnă.

Așa arăta o zi din copilăria mea petrecută la Șerbești!